„Se spune că un tânăr pe nume Stavros la vârsta de 18 ani a fost trimis într-o misiuni de zbor în timpul celui de al doilea război Mondial. Se vindecă de o rană produsă în luptele aeriene, apoi din nou este rănit la coloana vertebrală, de astă dată cu consecinţe mult mai grave. Încep să-i paralizeze treptat picioarele. Este mai întâi internat la Spitalul Militar din Atena, iar de aici este trimis, în 1947, la New York, la renumitul medic chirurg Howard Rusk, medicul personal al preşedintelui Roosvelt. Cazul său fiind de acum fără posibilitate de rezolvare medicală, se întoarce la Atena în cărucior. Treptat paralizează complet. Este rechemat de dr. Rusk în America pentru noi investigaţii şi încercări de tratament. Concluzia acestei noi internări la New York este una tristă. Nu se mai poate face nimic pentru vindecarea sa. Şi, fie din convingere, fie pentru a oferi o ultimă consolare, prof. Rusk îi spune că doar Dumnezeu mai poate face o minune. Se întoarce la Atena, iar în 1971, ajutat de doi soldaţi, merge la Mănăstirea Sfânta Treime din Eghina, unde se află moaştele Sf. Nectarie. Atingându-se de racla de argint de pe mormântul Sfântului Nectarie, Stavros se roagă: „Sfinte, de această dată n-am venit să-ţi cer nimic. Am venit să-ti dau. Să-ţi dau viaţa mea, să-ţi dau toată fiinţa mea. Tu ştii mai bine decât mine ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, cel puţin ajută-mă să devin un bun ostaş duhovnicesc al Mântuitorului Hristos”. După câteva zile de la vizita făcută la moaştele Sf. Nectarie, de ziua Sfinţilor Cosma şi Damian, numiţi medicii fără arginţi, simte că trupul său începe să se dezlege, după 24 de ani, din cătuşele paraliziei”.