Icoanele sunt mijloace de exprimare a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţiei, de transmitere a Revelaţiei divine, iar renunţarea la o astfel de tradiţie, renunţarea la iconografie înseamnă lepădarea Scripturii, Tradiţiei şi a Bisericii. Prin Sfânta Liturghie şi prin iconografie, Sfânta Scriptură trăieşte în Biserică şi în fiecare dintre mădularele ei. A nesocoti icoanele, înseamnă a desconsidera generaţii întregi de creştini care le-au cinstit, dar mai ales înseamnă a condamna o mare parte din Scriptură care este zugrăvită şi interpretată, prin iconografie pe pereţii bisericilor. Situaţia de astăzi poate fi asemănată cu cea din primele veacuri, când creştinismul se vedea faţă în faţă cu lumea păgână. Astăzi nu se mai vorbeşte de o lume păgână, ci de una „descreştinată“, de o lume secularizată în care arta este autonomă, fiindcă s-a rupt de religia creştină. Arta are originile sale în sacru, este o expresie a sacrului, este manifestarea sacrului, de aceea icoana nu poate fi autonomă, nu poate fi desprinsă de sacru. Icoana este omniprezentă în bisericile şi casele creştinilor ortodocşi, însă această prezenţă începe să scadă în conţinut teologic. Pericolul relativizării ei vine din tendinţa celor ce încearcă în mod voluntar sau involuntar de a o înlocui cu diverse imagini religioase, estetice, realiste, plăcute la vedere, care sunt legate mai mult de cele materiale, dar care nu pot înţelege şi nu pot pătrunde în lumea sacrului. Pericolul în care se află icoana de astăzi nu mai înseamnă distrugerea ei fizică, ca în vechile vremuri, ci se merge spre ignorarea menirii ei spirituale. Substituirea icoanei bizantine cu imagini realiste, cu un tablou sau cu o scenă religioasă de inspiraţie creştină, ce pot fi văzute chiar şi în unele din bisericile noastre, poate însemna o „mărturie vie a unei noi înfăţişări a iconoclasmului“ în lumea ortodoxă contemporană. Icoana zilelor de astăzi se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte, este supusă distrugerii de către cei ce o neagă (protestanţi, neoprotestanţi sau atei), iar pe de altă parte, începe să depăşească graniţele lumii ortodoxe fiind redescoperită de aceeaşi lume heterodoxă, care până mai ieri o nega. Icoana nu trebuie să devină o operă de artă, pentru amorul artei sau pentru a face din ea obiectul criticilor în revistele de artă, ci chemarea ei este de a ridica natura umană căzută în păcat la sfinţenie, la întoarcerea spre rugăciune, la îndumnezeire. Icoana ne arată că îndumnezeirea omului este posibilă. Asemenea icoanei lui Hristos, autenticitatea icoanei unui sfânt constă în legătura cu prototipul Hristos, ea nu reprezintă omul aşa cum este el în realitate, ci cum ar trebui să devină în Hristos. Icoana este un obiect de închinare, liturgic, simbolic şi estetic, iar funcţia ei nu este doar aceea de a încânta ochiul, ci aceea de a mijloci dialogul personal al credinciosului cu actul credinţei sale. Ea vesteşte prezenţa, mărturia proniei sale, deschide o uşă transcendentului în această lume materială. Astfel, observăm că, puţin câte puţin, icoana începe să fie reconsiderată de o parte a teologilor catolici, iar de către unii dintre protestanţi este acceptată sub formă decorativă, ceea ce, poate într-o zi va putea fi o speranţă şi un început pentru reconstruirea teologiei icoanei şi aşezarea ei la loc de cinste în spaţiul teologic şi liturgic, aşa cum a fost formulată de Sfinţii Părinţi dinaintea, în timpul şi după Sinodul al VII-lea Ecumenic.
