Două sărbători calendaristice profane aproape de inimile românilor sunt: Mărțișorul şi Babele, ambele legate de venirea primăverii. În următoarele rânduri voi încerca să schițez câteva ideii despre ele. Deşi vorbim despre două evenimente care țin mai mult de tradiția populară profană şi mulți consideră că nu au prea multe legături cu viaţa bisericii creştine, totuşi trebuie să le rememorăm, pentru că altfel este riscul ca peste ani să fie date uitării. Vedem tot mai mult că în secolul vitezei nu ne mai interesează foarte mult trecutul, ci mai mult prezentul. A pierde legătura cu trecutul, chiar dacă acesta este profan, presupune marele risc de a rămâne fără anumite valori create de generații, iar o cultură fără rădăcini şi fără trecut este o cultură sortită pieirii, este o lume fără istorie. Mărțișorul este o sărbătoare tradițională care marchează începutul primăverii şi corespunde zilei de 1 Martie, fiind una dintre sărbătorile populare românești autentice. Ea se celebrează în Moldova, Bulgaria, Macedonia, Grecia, dar mai ales în România. Cuvântul „mărțișor” (gr. Μάρτης – Martis) este diminutivul cuvântului Martie, iar în această zi se oferă mici cadouri fetelor, mamelor și surorilor. Aceste cadouri pot fi simboluri de animale, flori, inimioare, darurile fiind legate cu un șnur de culoare albă şi roșie, care din punct de vedere simbolic exprimă dragostea şi noblețea. Ele se înmânează celor iubiți şi stimați ca un semn de respect şi dragoste, odată cu sosirea primăverii.
Originea sărbătorii Mărțișorului nu este foarte bine cunoscută. Unii specialiști spun că este de origine daco-tracă, anterioară romanizării poporului român. Pe vremea dacilor, celor apropiați li se ofereau amulete, despre care strămoșii noştri credeau că aduc frumusețe şi fertilitate. Simbolurile respective erau confecționate încă din timpul iernii şi se purtau doar după 1 Martie. Amuletele erau pietre albe sau roșii înșirate pe o ață, iar cei ce aveau o situație materială mai bună puteau oferi celor apropiați monede din aur sau din argint. La început de an, aceste daruri erau dăruite celor apropiați pentru a fi sănătoși şi pentru a avea un an mai bun, fiind purtate până când copacii începeau să înflorească, apoi erau atârnate de crengile lor.
Unii cercetători consideră că sărbătoarea Mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte, un zeu al războiului, fertilității şi vegetației. Această dualitate este remarcată în culorile Mărțișorului, albul însemnând pacea, iar roșul, războiul. Cercetările arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete, pietricele asemănătoare Mărțișorului, albe şi roșii, care erau purtate la gât şi care sunt datate de acum 8000 de ani[1]. Descoperirile din Oltenia şi Transilvania au arătat că primii purtători ai culturii neolitice pictau ceramica în alb și roșu încă din secolul al VII-lea î. Hr. În ceea ce privește vechimea mărțișorului, cercetătorii se împart în doua categorii: unii îi conferă o vechime de aproximativ 2000 de ani; alții o vechime de aproape 8000 de ani. Până în prezent nu s-a stabilit cu exactitate vechimea sa. Prin urmare, pentru înaintașii noștri culoarea roșie simboliza reînvierea naturii, sănătate, vigoare şi voie bună, iar albul era puritatea, noblețea şi fericirea. Interpretată într-o nouă formulă, sărbătoarea a sintetizat cele mai nobile trăsături de caracter ale poporului nostru: ospitalitatea, bunătatea, prietenia şi sentimentul de comuniune, dragostea de oameni şi de patrie.
Pr. Pompiliu Nacu
