„Emil Cioran zicea, mai în glumă – mai în serios: ,,…că să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”.
Creștinismul este credința care a plămădit sufletul românesc, așa cum este el azi. La poporul român nu se observă doar sinteza între elementele orientale şi cele occidentale, ci şi între limba latină şi creștinismul ortodox. Așa cum ne spune Părintele Stăniloae românii nu sunt nici unilateral raționaliști, ca popoarele latine occidentale, dar nici unilaterali mistici, ca slavii, ci îmbină în spiritualitatea lor aceste două caracteristici într-o sinteză originală în care viaţa practică şi taina își găsesc fiecare locul. Românii, pe lângă caracteristica latină a ființei lor, dețin şi elementul oriental ce nu poate fi neglijat decât printr-o pierdere a adevăratei identități.
Părintele Stăniloae, într-un studiu de mare anvergură, arată că limba traco-dacilor şi cea romană aveau o mare înrudire; datorită acestui fapt, limba latină a putut fi ușor adoptată de populația de pe teritoriul țării noastre. Astfel, s-au putut imprima cuvintelor latine structurile fonetice traco-dace, dacă nu cumva multe cuvinte erau identice. Trebuie precizat că structura fonetică a celor două limbi era deosebită. Cât de mare era înrudirea limbii dace cu cea romană? Este greu de spus. Limba dacilor, înainte şi după ajungerea lor sub stăpânirea romană, trebuie să fi fost aproape de limba cuceritorilor, pentru că așa cum vedem pe Columna lui Traian între cuceritori și cuceriți nu există niciun traducător.
Limba a fost și este un element fundamental în evoluția neamului nostru, ce a oferit conștiința de comunitate și unitate între românii ce locuiau pe același teritoriu. Limba și credința unesc neamul, iar multe popoare își datorează unitatea lor naţională limbii. Din sentimentul conștiinței unității și comuniunii unui popor se naște structura etnicului sătesc, precum: obiceiurile, credințele, portul, arta țărănească, care se mai păstrează şi astăzi în unele sate. Limba, prin virtuțile ei, unifică. Există păreri că multe popoare îşi datorează unitatea lor naţională limbii, iar nu originii.
În ciuda semanticii bogate a limbii române, a originalității, expresivității şi a bogatelor sale aspecte creatoare, se poate observa cum astăzi reușesc unii să stâlcească limba noastră dulce și frumoasă, cum amestecă elemente străine din limbile de circulație internațională și cum împrumută într-o măsură din ce în ce mai mare cuvinte străine, renunțând de bună voie și nesiliți de nimeni la bogăția și frumusețea cuvintelor românești, care înseamnă identitatea noastră etnică.
Pr. Pompiliu Nacu
