În următoarele rânduiri voi încerca să schiţez câteva ideii despre două sărbători de primăvară ale românilor, este vorba despre Mărțișor şi zilele Babelor. Deşi vorbim despre două evenimente care ţin de tradiţia populară profană şi considerăm că nu au tangenţe cu viaţa bisericii creştine, totuşi trebuie să le rememorăm pentru că altfel este riscul de a le pierde ireparabil. În secolul vitezei nu ne interesează trecutul, ci numai prezentul. A pierde legătura cu trecutul, chiar dacă acesta este profan, este un mare risc de a rămâne fără rădăcini, iar o cultură fără rădăcini şi fără trecut este o cultură sortită pieirii, este o lume fără istorie.
Mărţişorul este o sărbătoare tradiţională care marchează începutul primăverii şi corespunde zilei de 1 Martie, fiind una dintre sărbătorile populare româneşti autentice. Ea se celebrează în Moldova; Bulgaria, Macedonia, Grecia, dar mai ales în România. Cuvântul „mărţişor” este diminutivul cuvântului Martie, care în limba greacă înseamnă (Μάρτης – Martis). În această zi se oferă mici cadouri fetelor, mamelor sau surorilor. Aceste cadouri pot fi simboluri de animale, flori, inimioare; darurile fiind legate cu un şnur de culoare albă şi roşie, care din punct de vedere simbolic exprimă dragostea şi nobleţea. Ele se înmânează celor iubiţi şi stimaţi ca un semn de respect şi dragoste la 1 Martie, odată cu sosirea primăverii.
Originea sărbătorii Martişorului nu este forte bine cunoscută. Se ştie că era sărbătoare de origine daco-tracă, anterioară romanizării poporului român. Pe vremea dacilor, celor apropiaţi, se înmânau amulete, despre care strămoşii noştri credeau că aduc frumuseţe şi fertilitate. Simbolurile respective erau confecţionate încă din timpul iernii şi se purtau doar după 1 Martie. Amuletele erau la vremea aceea pietre albe sau roşii înşirate pe o aţă, iar cei ce aveau o situaţie materială mai bună puteau oferi celor apropiaţi monede din aur sau din argint. Aceste daruri erau dăruite celor apropiaţi, pentru a fi sănătoşi la început de an şi pentru a avea un an mai bun, fiind purtate până când copacii începeau să înflorească, apoi erau atârnate de crengile lor.
Unii cercetători consideră că sărbătoarea Mărţişorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Marte era zeul războiului, dar şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile Mărţisorului, albul însemnând pacea, iar roşul, războiul. Cercetările arheologice efectuate în România, la Schela Caldovei, au scos la iveală amulete, pietricele, asemănătoare Mărţişorului, albe şi roşii, care erau purtate la gât şi care datează de acum circa 8000 de ani[1].
Prin urmare, culoarea roşie simbolizează reînvierea naturii, sănătate, vigoare şi voie bună, iar albul, pentru strămoşii noştri – era puritatea, spiritualitatea, nobleţea şi fericirea. Într-o formă succintă, sărbătoarea a sintetizat cele mai nobile trăsături de caracter ale poporului nostru: ospitalitatea, bunătatea, prietenia şi sentimentul de comuniune, dragostea de oameni şi de patrie.
În tradiţia poporului român, cele două culori nu au fost alese la voia întâmplării. Roşul corespunde pielii rumene, iar albul este asociat luminii, înţelepciunii şi credinţei. Din punct de vedere teologic creştin, culoarea albă este zona luminii solare şi a puterii, fiind culoarea care-L reprezintă pe Hristos. În multe culturi, hainele albe erau veşminte ale clasei sacerdotale care din punct de vedere simbolic însemnau puritatea şi adevărul[2]. Neofiţii creştini din vechime ca şi cei de astăzi, după Taina Sântului Botez se îmbracă în veşminte albe, ceea reprezintă simbolul curăţirii. De asemenea, în momentul schimbării Mântuitorului Iisus Hristos la faţă se spune că veşmintele sale erau albe ca zăpada, iar Duhul Sfânt este descris în chip de porumbel alb. În ceea ce priveşte arta creştină tradiţională, roşul este culoarea sângelui jertfit al Domnului, sângele sfinţilor martiri, dar şi simbolul Duhului Sfânt care se coboară în chip de limbi de foc asupra apostolilor. În simbologia populară roşul este culoarea dragostei, fiind pusă în relaţie cu florile de culoare roşie, în particular cu trandafirul roşu[3].
[1] Capcelea Valeriu, Tradiţi – Esenţa, locul şi rolul ei în existenţa socială, Bălţi, p. 84.
[2] Hans Biedermann, Enciclopedia dei Simboli, Editrice Garzanti, Roma, 2001, p. 72.
[3] Ibidem, p.450.
Pr. Pompiliu Nacu
