Icoana în Ortodoxie
Secolele al VIII-lea şi al IX-lea au însemnat pentru Biserică o grea încercare venită din partea unor împăraţi bizantini care căutau să înlăture cultul icoanelor. Mişcarea iconoclastă a fost ultima şi cea mai virulentă manifestare împotriva Întrupării Mântuitorului Hristos. Lupta împotriva icoanelor s-a numit iconoclasm (εικον, eikon – icoană; κλασμος, klasmos – a distruge, iconoclasmul a însemnat distrugerea icoanelor) sau iconomahie (εικον, icoană; μάχι, lupta, lupta împotriva icoanelor), fiind considerată ultima criză bisericească apărută din monofizitism, erezie care neaga firea umană a Mântuitorului. Iconoclasmul va fi avut drept cauze următoarele motive: pe de o parte, exagerări privind cinstirea cultului icoanelor, iar pe de altă parte, formarea profană a unor împăraţi isaurieni sau armeni, care au intervenit în mod abuziv în problemele Bisericii. Iconoclasmul a apărut în Biserica creştină şi prin influenţele religiilor lumii antice asupra artei creştine, incapabile de a înţelege sacralitatea şi sfinţenia acesteia. Lumea păgână va aduce în arta sacră creştină caracterul profan, introducând elemente carnale şi senzuale ale naturalismului lumii antice, ce erau străine teologiei creştine. Arta profană a încercat să insufle teologiei icoanei termeni şi elemente prin care dorea să o facă mai accesibilă, însă în final cade în erezie.
Cauzele iconoclasmului trebuie căutate şi în unele tendinţe ce existau în interiorul Bisericii, prin abuzurile şi denaturarea cinstirii icoanelor. De exemplu, venerarea depindea mai mult de valoarea artistică a icoanei, în timp ce persoana reprezentată era mai puţin cinstită. Astfel, se va ajunge la reprezentarea rafinată, senzuală şi reală a unor icoane, care nu se potrivea deloc cu idealul de sfinţenie a persoanei pictate. Imagini ale Sfinţilor erau brodate pe veşmintele de ceremonie ale membrilor aristocraţiei bizantine, ceea ce dădea naştere la mari confuzii privind rostul icoanei în viaţa spirituală a creştinilor.
Lupta iconoclastă va continua cu împăratul Constantin V Copronymos (740-775). Prin ridicarea pe tronul Bizanţului a lui Constantin VI Pofirogenetul (780-797), un copil de zece ani, şi a mamei sale, Irina, care conducea in facto destinele imperiului, în locul fiului său, se va convoca Sinodul de la anul 787 (septembrie-octombrie), de către împărăteasă şi se va restabili cultul icoanelor. Evenimentul Sinodului VII Ecumenic va însemna o aprofundare a teologiei icoanei care era legată de hristologie şi va da un răspuns tuturor individualiştilor care-şi fondau atacurile împotriva icoanei pe argumente nemotivate.
Pr. Pompiliu Nacu
