De-a lungul istoriei satul românesc a fost și încă mai este spațiul în care s-au dezvoltat și s-au desăvârșit valorile spirituale, culturale și morale ale neamului nostru. Biserica Ortodoxă, dar și alte confesiuni au reprezentat atât la sat, cât și la oraș, alături de școală și de familie, factori de coeziune și unitate românească. De aceea, așezările românești de la sate sunt considerate vetre de netăgăduit ale viețuirii neamului nostru, fiind păstrătoare ale specificului etnic peste veacuri, marcat de datini și obiceiuri de o mare frumusețe și de o diversă originalitate. Identitatea culturală a satului românesc reprezentată prin valori, obiceiuri, îndeletniciri, credințe și simboluri împărtășite de comunitate este cea mai bogată moștenire pe care putem să o lăsăm posterității. În anul 1937 apărea, la Paris, o carte a istoricului Ferdinand Lot, profesor la Sorbona al lui Gheorghe Brătianu, care numea poporul român „o enigmă și un miracol istoric”. În lucrarea sa vorbește despre moștenirea și etnogeneza antică (daco-romană), fiind cucerit de incredibila continuitate istorică milenară a neamului nostru. Discipolul lui Ferdinand Lot, Gheorghe Brătianu, îi dă un răspuns profesorului său în cartea sa, „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”, lucrare apărută în anul 1942, unde folosește numeroase izvoare istorice și arheologice, arătând că există o continuitate a istoriei și o fabuloasă diversitate a tradițiilor. Multe din valorile pe care le-am moștenit noi românii sunt datorate satului şi sătenilor, care mai sunt numiți „țărani”, cuvânt care decurge în mod firesc din legătura lor cu „țara”, cu „țărâna” sau cu „pământul” (de la latinescul „terra-ae”), ceea ce arată că suntem urmași autentici de obârșie latină, în mijlocul unei Europe Răsăritene, vechi creștini sub semnul Romei şi ai celei de „a doua Romă”. Precum cuvântul patrie, care vine din limba latină de la pater/is și care înseamnă „tată”, arătând că patria este locul părinților, al moșilor și strămoșilor noștri.
